De 25 de ani, Gabriel Liiceanu împarte sentințe morale. A le
contesta e o blasfemie în lumea intelectualilor care se închină când intră la
Humanitas, poartă medalion cu poza lui Pleșu și se roagă seara la posterul lui
Patapievici.
Un intelectual de stânga, Ionuț Vulpescu demontează,
piesă cu piesă, mecanismul folosit de Liiceanu pentru sprijinirea lui Traian
Băsescu. Îi devoalează partizanatul, îl face plicticos, lipsit de umor și
de sensibilitate socială. Nu în ultimul rând, textul lui Ionuț Vulpescu pune în
discuție moralitatea marelui moralist Liiceanu.
” Aşadar, l-aş invita pe Gabriel
Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre
infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe
care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual
Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai
ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care
avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte
discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi
despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de
câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul
electric?”, scrie Ionuț Vulpescu.
De obicei, când ”maeștrii” sunt
atacați de presa nearondată lui Traian Băsescu, presa portocalie acuză
”linșajul” mediatic. Rămâne de văzut cum vor răspunde atacului fără precedent
venit din interiorul breslei.
Iată, integral, pamfletul publicat de
Ionuț Vulpescu în revistacultura.ro:
”Un
filosof fără memorie, Gabriel Liiceanu
Pe platforma Contributors, Gabriel
Liiceanu publică un lung rechizitoriu (nu mai puţin de 9 pagini!) la adresa
unuia dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale. Care dintre ei, nu e greu
de ghicit: din 1990 încoace, dl Liiceanu, cu o consecvenţă rară – mă tem că
Emil Cioran ar fi folosit un epitet mai puţin măgulitor –, a susţinut orice
candidat al dreptei, împotriva oricărui candidat al stângii. Putea să fie
candidatul stângii un model moral sau, pur şi simplu, un om decent, iar cel al
dreptei, însăşi canalia de uliţi (sau, poftim, de port): nu contează, filosoful
găseşte cu uşurinţă argumentele pentru asta. Chiar şi atunci când, moral
vorbind, poziţia celui pe care îl susţine nu poate fi apărată. Crede că
statutul său social este suficient pentru a face abstracţie de realităţi şi a
prezenta albul drept negru, şi invers.
Pretenţia permanentă de a fi
considerat imparţial, independent, „un om căruia îi pasă”, în condiţiile unui
partizanat evident – asumat de-a dreptul obscen, în ultimii ani –, deranjează,
e drept. Însă aceasta e de-a dreptul un păcat venial, pe lângă uşurinţa cu
care, după fiecare dezastru provocat de dreapta politico-intelectuală pe care o
susţine, autorul Apelului către lichele se retranşează pe o nouă
baricadă, fără să-şi asume nicio răspundere pentru dezastrul pe care l-a
cauţionat.
Dar să trecem la textul din Contributors.
El se intitulează Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! şi se înscrie fără
efort în linia lamentaţiilor sale monocorde şi agresive. Pentru că nu se poate
să nu semnalăm, totuşi, pentru cei mai puţin iniţiaţi, somaţia cu nuanţă
bleu-jandarme pe care autorul o ascunde, abil cum îl ştim, sub expresia din
titlu; în fond, Bagă de seamă, domnule Ponta! are, de fapt, acelaşi
sens! Se înscrie, spuneam, pe linia producţiilor ieftin moralizatoare pe care
dl. Liiceanu ni le livrează de ani de zile cu o morgă de bust răguşit, deranjat
de vânzoleala de la poalele piedestalului prea înalt în raport cu gâtul.
Aş sesiza şi o anumită nuanţă de
dependenţă în acest titlu. Dependenţă sau, mai bine zis, sevraj. Oare tot aşa i
se va fi adresat şi lui Traian Băsescu, în anii de fericită conlucrare în care
era deplasat, pe bani publici, cu avionul prezidenţial la vila de la Neptun,
fostă a lui Nicolae Ceauşescu? „Fie-vă milă” nu spun nici ironic, mă tem, cei
care dau lecţii morale, ci, mai degrabă, trist şi umil, cerşetorii. Oare să
aibă legătură cu clivajul care l-a transformat, în chip regretabil, pe Gabriel
Liiceanu, dintr-un intelectual de elită în intelectualul lui Băsescu?
Textul în sine, aşa searbăd şi
lipsit de umor, cum e, pretinde să fie un portret moral devastator făcut
candidatului Victor Ponta, de instanţa morală absolută, pe care o încarnează
domnul Liiceanu. Ca întotdeauna când doreşti mai mult decât poţi, portretul
alcătuit de Gabriel Liiceanu lui Victor Ponta spune, totuşi, mai multe despre
Gabriel Liiceanu decât despre Victor Ponta. Portretul devine, fără voia
filosofului, un autoportret, prin ceea ce filosoful ar dori cu tot
dinadinsul să nu se observe. Nu e nevoie să fii în intimitatea liderului PSD
pentru a vedea că dl Liiceanu îl confundă pe dl Ponta cu obiectul dorinţelor şi
adeziunilor sale, cu Traian Băsescu însuşi. Ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze
actualului preşedinte, cel despre care filosoful s-a exprimat, nu o dată, în
termeni ditirambici, care i-au făcut chiar pe admiratori să-i pună sub semnul
întrebării spiritul critic şi discernământul politic, îi reproşează acum lui
Victor Ponta. Un act ratat, sau orbire partizană? Sau, şi mai grav, pierderea
definitivă a busolei morale?
De pildă, Gabriel Liiceanu îi
reproşează, textual, că a introdus şi a instaurat, în politica românească,
mitocănia: „trag prima tuşă a portretului dvs începând cu acest «detaliu»: pe
poarta «miştocărelii», care, cu aportul dvs. deloc neglijabil, a devenit loc
comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică”.
Stai şi te freci la ochi: cu Ponta începe golănismul? Fără aportul deloc
neglijabil al dlui Ponta, Traian Băsescu nu ar fi găsit în sine însuşi
resursele de a o trimite pe o deputată pe centură, n-ar fi făcut-o pe o
ziaristă ţigancă împuţită, pe o alta păsărică şi nu l-ar fi
pocnit pe şest pe un biet copil? Fără cei din PSD, o distinsă deputată PDL n-ar
fi putut striga, în plin Parlament, „Ciocu’ mic, că acum suntem noi la
putere!”: expresie, negreşit, a distincţiei şi a elitismului politic? Din
păcate, golănia în politică e sinonimă cu „epoca Băsescu”, una în care
dl Liiceanu a fost (sau, mai bine zis, n-a fost nimic altceva decât) un
soldat credincios al propagandei oficiale.
Textul din Contributors abundă,
de altfel, de epitete pe care Gabriel Liiceanu le atribuie fiinţei premierului:
băşcălios, vulgar, huligan, jignire, clovn, tupeu.
Dacă, însă, le-ai rosti în faţa unui om de pe stradă şi l-ai ruga să le
asocieze cu o personalitate politică, mă tem că nu Victor Ponta ar fi primul
nume pe această listă. Ci, din nou, Traian Băsescu. Cel care, după cum s-a
exprimat filosoful cu ocazia decorării sale la Cotroceni, ar fi restaurat
demnitatea funcţiei prezidenţiale. Neîndoielnic, cu plec în cinci minute,
cu ţigancă împuţită, cu nu boicotăm referendumul (după care îl
boicotăm), cu nu ne împrumutăm la FMI (după care luăm zeci de miliarde
ca să construiască Elena Udrea terenuri de fotbal în pantă), cu lecturile
consistente din bibliotecile marilor porturi ale lumii, idolul lui Gabriel
Liiceanu a restaurat ceva. Şi anume, tocmai băşcălia, iresponsabilitatea,
huliganismul, tupeul şi clovneria.
Care, când a încercat să le aplice
şi pe scena internaţională, i s-au întors brusc peste ochi, exact ca palma pe
care i-o aplicase, democratic şi european, bietului copil din Ploieşti. Timp de
10 ani, liderul României n-a fost primit mai nicăieri. Din 2005 şi până în
2014, nu a fost nici măcar o dată la ONU, acolo unde până şi Ahmadinejad a
vorbit de mai multe ori. S-a văzut pe sub masă cu Vladimir Putin (ultima dată,
pe 17 octombrie: de ce nu s-o fi indignat europeanul domn Liiceanu?).
Dar nu: nu Traian Băsescu este
vinovat de izolarea internaţională a României, de nedemnitatea în care ajunsese
ţara pe plan extern. Vinovat este Victor Ponta, pe care filosoful îl acuză, cu
o gravitate de Savonarola de cartier: „ne-aţi furat direcţia în care trebuia să
mergem”. Dacă acea direcţie era spre nicăieri, atunci, da, trebuie să
fim de acord cu dl Liiceanu. Numai că nu ştiu dacă spre nicăieri chiar e
o direcţie. În raport cu ea, faptul că Victor Ponta se vede regulat cu
vicepreşedintele SUA, cu preşedintele Comisiei Europene, cu cel al
Parlamentului European, cu preşedintele Franţei şi cu cancelarul Germaniei, e
un imens câştig.
Gabriel Liiceanu foloseşte, des şi
cu neascunsă oroare, vocabula pomeni. El acuză guvernarea Ponta, în
tonul propagandei băsiste dintotdeauna, că încearcă să repare nedreptăţi pe
care nu ea le-a creat. Dl Liiceanu îi reproşează că a dat ajutoare sociale ţăranilor
şi familiilor de rromi. Nu contează că acele ajutoare sunt date într-un
stat UE, potrivit normelor UE, după metode pe care toate statele UE le-au
utilizat, în anumite momente ale existenţei lor. Să nu ştie marele european
Gabriel Liiceanu asta? Nu-l suspectez, evident, că nu ştie, ci că, dintr-o
etică strâmbă de căuzaş politic, vrea să facă din alb, negru.
Şi mai grav este că, dacă am merge
până la capăt pe firul logicii sale, ar trebui să ne punem alte două întrebări.
Prima: de ce aveau, totuşi, nevoie acei oameni de ajutor social, dacă cei 10
ani ai lui Traian Băsescu au fost o „epocă de aur”? Şi a doua: închiderea
spitalelor şi a şcolilor, tăierea salariilor şi impozitarea pensiilor nu au
fost de ajuns? Dacă nişte modeste ajutoare – care, pentru acei oameni care
le-au primit, echivalează cu diferenţa între supravieţuire şi moarte – sunt un
asemenea atentat la „valori”, „democraţie”, „civilizaţie”, care să fie soluţia?
Lipsa de sensibilitate socială a domnului Liiceanu este notorie. Nu, săracii
n-au ales ei să fie săraci. Capitalismul este o maşină de făcut şi accentuat
inechităţi. Este datoria noastră să reducem aceste inegalităţi, prin politici
sociale. România, aşa cum şi-ar dori-o domnul Liiceanu ar fi un coşmar social.
În fine, dl Liiceanu vorbeşte mult,
în plicticosul său pamflet, despre infracţiuni, despre corupţie, despre hoţie
şi despre imoralitate. Ştiu că judecata morală e dificilă, iar cel care şi-o
asumă trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli. Andrei Cornea, într-o carte
editată chiar la Humanitas, îl mai supune pe filosof unei exigenţe: ca să fie
credibil, ca să poată fi urmat în ideile sale, acesta ar trebui să se supună,
în mod virtual, unui text de auto-incluziune.
Aşadar, l-aş invita pe Gabriel
Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre
infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe
care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual
Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai
ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care
avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte
discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi
despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de
câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul
electric?
Dacă ar fi să recunosc un merit
textului autorului Jurnalului de la Păltiniş, acesta este unul de ordin
formal. Este un text atât de fals, atât de plin de nuanţe deloc inocente, de
răstălmăciri şi neadevăruri – savant amabalate într-o impecabilă limbă română,
cvasi-mortuară (ca să-l parafrazez pe Cioran). Voi spune doar atât: ceea ce
întristează însă în textul filosofului, este seninătatea cu care acesta aruncă
responsabilitatea pentru răul României în spinarea altora. Mereu a
altora. Domnia sa nu are nicio răspundere. Nici măcar detaliul că acum nu se
află pe lista susţinătorilor Elenei Udrea – continuatoarea declarată a Marelui
Cârmaci – nu naşte vreo cută de jenă pe chipul său, altminteri grav şi
frământat de probleme, cu toate că de beneficiile regimului s-a bucurat din
plin. E, de fapt, un om fericit, acest filosof fără memorie, pentru care alţii,
mereu alţii, trebuie să facă ceva: să se auto-analizeze, să ia lecţii şi
să dispară din spaţiul public. Domnia sa, niciodată.
Amănuntul că, în contrapartidă la Victor
Ponta, filosoful ne propune luminoasa perspectivă a cătuşelor (căci ce altceva
aduce Monica Macovei în politică, din 2005 încoace?) e şi el semnificativ, în
acest sens.
O întrebare rămâne în urma lecturii
acestui text: cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă dl. Ponta pentru a-i
fi pe plac dlui Liiceanu? Autorul formulează un oarece răspuns într-un final pe
care el însuşi îl caracterizează drept „neaşteptat”, pentru a sublinia încă o
dată ce minte sprintenă şi surprinzătoare deţine d-sa, în comparaţie cu logica
molâie şi liniară a lectorilor săi. Ideea, pe scurt, este că dl Ponta ar trebui
să-şi provoace singur o iluminare similară celeia întâmplate lui Saul pe drumul
său spre Damasc. Adică o convertire totală, o întoarcere cu 180 de grade. Neaşteptată
soluţie, ce-i drept! Dar care, în opinia noastră, incumbă cel puţin două
riscuri majore. Primul ar fi ca dlui Ponta să-i iasă, lucru care l-ar
transforma peste noapte în Traian Băsescu. Asta aparent ar fi bine pentru dl
Liiceanu, dar nu şi pentru dl Ponta, care astfel ar pierde alegerile, s-ar
converti fără rost şi, în cele din urmă, nu i-ar mai fi de folos nici dlui
Liiceanu.
Cel de-al doilea risc ar fi ca dlui
Ponta să îi iasă convertirea doar parţial, din te miri ce accident, caz în care
iarăşi nu ar mai fi pe de-a-ntregul pe placul dlui Liiceanu, deci tot inutil.
Sau poate că, dincolo de
complicatele metafore biblice, drumul Damascului înseamnă doar o privire mai
binevoitoare a viitorului Preşedinte al României faţă de calităţile de moralist
şi, mai ales, de manager, ale dlui Liiceanu…”
Un tânăr filozof îl ”linșează” pe Liiceanu